Cep și scobitură, cea mai folosită îmbinare tradițională pentru mobilier

Cep si scobitura, mortise and tenon cum o găsiți în documentația în limba engleză, este poate cea mai întâlnită îmbinare de lemn, folosită atât la fabricarea mobilei cât și a ușilor, ferestrelor sau în construcții. Face parte din seria de îmbinări tradiționale clasice, alături de îmbinarea în coadă de rândunică, lambă și uluc sau cea cu dibluri. De altfel, de multe ori aceste îmbinări au fost (și încă sunt) combinate pentru a obține o rezistență mai mare și efect estetic sporit.

Este considerată una dintre cele mai vechi îmbinări de lemn

Cea mai veche astfel de îmbinare descoperită se consideră că are peste 7000 de ani. A fost găsită la o fântână din lemn de lângă Leipzig, fântână considerată la rândul ei cea mai veche construcție intactă funcțională.  Îmbinări cu cep si scobitura au fost descoperite și în piramidele egiptene, la mobilierul antic din Grecia, Roma sau Persia, la construcțiile din China antică. Este modul în care meșterii populari din cele mai vechi timpuri îmbinau lemnul astfel încât să reziste secole, chiar milenii.

Îmbinarea cu cep și scobitură este simplă și foarte rezistentă fiind folosita mai ales pentru îmbinarea elementelor la 90º. Este vorba despre un cep realizat la capătul unei bucăți de lemn care se potrivește perfect cu o scobitură dintr-o altă bucată de lemn. Există mai multe variante ale îmbinării, fiecare dintre ele având un plus de rezistență sau estetică sau rezolvând unele probleme mai complicate.

Modalități de realizare a îmbinării cu cep si scobitura

Îmbinarea este folosită atunci când este nevoie ca obiectul realizat sa suporte forțe mari. O întâlnim frecvent la îmbinarea cadrelor de masă sau scaun cu picioarele, la fixarea polițelor la dulapuri sau biblioteci, la scările simple, la îmbinarea ramelor ușilor, a ferestrelor, la îmbinarea grinzilor în construcțiile tradiționale.

În trecut imbinarea era realizată manual, cu scule obișnuite de tâmplărie, adică dălți și ciocan de lemn și ferăstrău. Era astfel realizată încât să nu necesite altă fixare – clei, cuie – singurele „siguranțe” folosite uneori fiind penele sau diblurile. Cepul și scobitura erau foarte exact realizate astfel încât se potriveau perfect, cele doua elemente funcționând după îmbinare ca un tot unitar.

Și acum se fac astfel de îmbinări tradiționale, mai ales de acei tâmplari pasionați de lucrul cu lemnul masiv care încearcă să ducă mai departe tradiția. Este și cazul lui Dragoș și Costi, despre care am scris cu diverse ocazii și care au făcut, pentru exemplificare, îmbinarea de la finalul articolului.

Spre deosebire de îmbinările realizare în trecut, acum se folosește pentru siguranță și adezivul. Nu se folosesc șuruburi, cuie sau alte elemente metalice. Folosirea penelor din alte specii de lemn, în contrast coloristic cu esența de bază (stejar cu mahon, frasin cu nuc) crează un efect foarte plăcut crescând valoarea mobilierului.

Pe lângă vechile scule, acum se folosesc circularul pentru a realiza cepul și router-ul cu freze speciale și șablon pentru a face exact scobitura. Este nevoie de foarte multă precizie pentru a face o îmbinare rezistentă. O greșeală cât de mică duce la o rezistență mai scăzută a îmbinării și poate strica simetria proiectului.

Reguli de care trebuie să țineți cont atunci când faceți elementele pentru o îmbinare cep si scobitura

Mărimea cepului și a scobiturii ține de grosimea lemnului. Regulile de bune practici spun că cepul trebuie să fie o treime din grosimea elementului din lemn iar scobitura o treime din lățimea lui (lațimea fiind considerată partea aflată în continuarea elementului ce conține cepul, îmbinat la 90º) și o sesime di grosimea lui. Important este ca îmbinarea cu cep și scobitură să fie foarte rezistentă. De aceea, atunci când masa, scaunul sau polițele trebuie să suporte forțe mari trebuie făcute calcule de rezistență pentru a determina grosimea cepului și lungimea scobiturii.

O alta regulă de bază spune că întâi se realizează scobitura și apoi cepul. Cepul este făcut puțin mai mare decat scobitura după care se ajustează. Este mult mai simplu de ajustat un cep mare decât de fixat o îmbinare al carui cep este mic și are joc în scobitură.

Scobitura se face în așa fel încât cepul sa intre perfect și nu mai mare pentru a nu slăbi legătura. Excepție face îmbinarea cu cep și scobitură deschisă (spartă). în acest caz scobitura este de fapt un șanț sau o gaură în elementul din lemn.

Cepul nu trebuie făcut foarte subțire pentru că se reduce rezistența îmbinării. El trebuie să aibă laturile drepte și netede pentru a pătrunde cu ușurință în scobitură și a se potrivi perfect.

Asamblarea dintre cele două elemente trebuie să se facă puțin forțat, fără joc, fără însă a forța foarte mult. O îmbinare în care cepul intră foarte greu riscă să cedeze la cea mai mică dilatare a lemnului. Pentru o fixare sigură se folosește adeziv. Adezivul este aplicat pe cep și este pus pentru a fi în exces asigurându-ne astfel că ajunge pe toată suprafața de contact. Excesul va ieși în afară atunci când fixarea este definitivă. Se recomandă să fie lăsat așa până la întărirea completă pentru a nu afecta îmbinarea. Îndepărtarea se face după întărire cu ajutorul unei dălți ascuțite.

Tipuri de de îmbinări cu cep si scobitura

Se cunosc foarte multe variante ale imbinării. Dintre acestea cele mai cunoscute sunt:

• îmbinarea închisă sau oarbă, cum îi mai spun vechii tâmplari. Scobitura nu străbate lemnul, cepul nefiind vizibil la exterior;
• îmbinarea deschisă (spartă). Scobitura străbate lemnul și cepul este vizibil din exterior;
• îmbinarea dublă. Pe același element sunt făcute două cepuri care intră în 2 scobituri aflate pe celălalt element;
• îmbinarea la unghi. Cepul sau scobitura nu sunt în pe linie dreaptă. Pot fi amândouă la unghi sau numai una dintre ele;
• îmbinare combinată cu lambă și uluc. Rezistența crescută a îmbinării rezultă din combinarea celor două tipuri de îmbinări;
• îmbinarea liberă cu pană. Cepul trece în partea cealalta și are în el făcută o gaură. După ce s-a făcut îmbinarea cep și scobitură în gaura cepului este bătută o pană pentru a împiedica desfacerea. Este o îmbinare ce poate să nu fie la fel de rigidă ca celelalte.

îmbinarea mai poate fi combinată cu cea în coadă de rândunică (cepul și scobitura sunt făcute sub formă de coadă de rândunică) sau cu cea cu dibluri, acestea fiind bătute pe lateralele elementului cu scobitura fixând cepul în interior.

Deja v-am spus despre îmbinarea în care se folosesc pene pentru rigidizare. Pe lângă rigidizare crește și efectul estetic. În imaginile de mai jos este o astfel de îmbinare realizată manual de Dragoș Costache de la Iplan, unul dintre tâmplarii moderni despre care vorbeam mai sus.

Sper ca și de data aceasta să fi venit cu noutăți, cel puțin pentru o parte dintre voi. Dacă considerați informațiile utile și altora, puteți să distribuiți. Dacă aveți completări, neclarități sau doriți informații suplimentare, lăsați comentariile mai jos.