Călătoria 1- Începutul

Valurile se spărgeau de stâncile care ici şi colo se iţeau deasupra mării înspumate.
Batrânul, gârbovit de ani, cu un palton de o culoare incertă, la fel de bătrân, atârnând pe el, palton care-i servea drept aşternut şi acoperământ acum când urgia iernii se prăvălea peste bruma de adăpost unde-şi odihnea oasele, mergea încet târând după el o bucată de lemn roasă de ape. Avea cu ce să încropească şi în noaptea asta un foc în godinul din mijlocul odăii.
          Era bucuros. Era bucuros că putea, pentru a câta oară?, să slujească omul. Flăcările îl vor ajuta să ajungă la cer. La cerul spre care demult, cu multe zeci de ani în urmă, ori poate chiar cu mult peste un veac, îşi înălţa coroana falnică. La cerul unde se va săruta cu ploaia pentru a ajunge iar pe pământ şi a da naştere la o nouă viaţă.
          N-a uitat nimic. N-a uitat nici când era o sămânţă venită de sus, din tăriile cerului, ori poate de la falnicul brad lângă care-şi petrecuse copilăria. N-a uitat nici ziua de primăvară când, nu era mai mare de-o şchiopă şi, pentru prima oară,de sub omătul care i-a ţinut de cald peste iarnă, îşi iţise vârful spre lumina sfântului soare dătător de viaţă.
          N-au trecut multe ierni şi veri din crugul timpului, când i-a venit şi lui rândul să ocrotească. Era toamnă târzie când, sub ramurile sale apropiate de pământ s-au aciuat, ferindu-se de îngheţ, o familie numeroasă de ghebe.
          Aşa s-a întâlnit pentru prima oară cu cel în slujba căruia ştia că este şi va fi împreună cu tot neamu său, omul. O ceată de năpârstoci au luat pieptiş coasta muntelui în căutarea bunătăţurilor adăpostite sub poalele brăduţilor. Lângă el, un băieţel şi o fetiţă s-au luat la ceartă cum că ghebele de sub ramurile sale – ei le spuneau opintici – ar fi bune ori otrăvitoare. Cearta le-a fost curmată de o fătucă mai răsărită care le-a arătat diferenţa dintre cele otrăvitoare şi cele bune de mâncat. Cele de sub brăduţul notru erau numai bune de pus la borcan.
          Au mai trecut anii. De acum era obişnuit cu omul cutreierând pădurea în căutare de hribi, hulubiţe, gălbiori ori creasta cocoşului. Arareori îi vedea şi pe vânătorii ce căutau trofee deosebite de cerb sau urs.
          Se ridicase bine de la pământ. Era flăcăiandru. A venit o nouă iarnă. O ceată de oameni îmbrăcaţi în verde au pornit să-i adune pe cei de o vârstă cu dânsul. Pe el l-au ocolit. Se vede că era sortit unui alt destin. Mai târziu a aflat că fraţii lui erau duşi în casele oamenilor unde erau împodobiţi şi ţinuţi la loc de mare cinste. Poate iar fi plăcut şi lui, dar…
          Şi a crescut mare. Era printre cei mai falnici asemenea lui.
          Era obişnuit ca primăvara devreme să vadă ursoaica pe care o ştia din anii trecuţi, împreună cu unul sau doi pui, învăţându-i să se înfrupte din darurile pământului, şi, mai târziu, să vâneze. Era obişnuit deja ca pe ramurile sale, pe la sfârşitul lui Mărţişor, cocoşul de munte să toace şi să ciripească rotind în cucerirea găinuşelor preferate. Era obişnuit ca printre ramuri să poposească acrobatul pădurii, roşcata veveriţă, ronţăind alune sau chiar seminţe din conurile sale. Era obişnuit cu boncăluitul parcă a jale pe care-l scoteau cerbii toamna, atunci când dădeau lupte aprige pentru cucerirea ciutelor. Era obişnuit ca de peste munte, de la mănăstire, să audă cântecul lemnului, toaca, chemându-i pe credincioşi la rugăciune. Şi Doamne, cum mai răsuna dangătul clopotelor în zilele de sărbătoare, de parcă auzeai : Ştefan Vodă, Ştefan Vodă…

citește în continuare … Cumpene